Cartea Serbărilor Școlare: 70 de poezii și 15 scenete pentru serbările școlare la clasele I–VIII

Editura Coresi
1
Free sample

Cartea Serbărilor Şcolare : 70 de poezii şi 15 scenete pentru serbările şcolare la clasele I–VIII de Vasile Poenaru se adresează elevilor din clasele I–VIII, precum şi cadrelor didactice care predau la aceste clase. Scenetele şi poeziile cuprinse în Cartea Serbărilor Şcolare pot fi atât un suport pentru organizarea serbărilor pentru clasele I–VIII, cât şi o lectură instructivă pentru perioada vacanţelor. 

Cartea Serbărilor Şcolare s-a născut ca răspuns la numeroasele solicitări venite pe adresa Editurii încă din anul 1990 din partea cadrelor didactice. Lucrarea oferă material pentru şapte serbări: 

Serbarea Abecedarului; 
Serbarea de Ziua Copilului;
Serbarea de sfârşit de an şcolar;
Serbarea de Ziua Naţională;
Serbarea de Crăciun;
Serbarea de Ziua Femeii;
Serbarea de Paşti. 

Am căutat să punem la dispoziţia elevilor, învăţătorilor şi diriginţilor un material bogat şi adecvat, pe care să îl poată folosi în completarea materialelor adunate de ei în decursul timpului. Orice serbare şcolară este o sărbătoare, atât pentru elevi, cât şi pentru dascălii lor şi, nu în ultimul rând, pentru părinţii elevilor. Iar pregătirea unei serbări este un excelent prilej de a pune în valoare imaginaţia şi creativitatea fiecăruia – elev sau profesor. 

Avem convingerea că apariţia cărţii de faţă poate stimula elevii să participe la organizarea serbărilor. Pentru aceasta, pe toţi cei care urmează să ia parte la serbare, învăţătorul sau dirigintele îi va invita să citească tot materialul aferent serbării respective. Pe baza acestei lecturi, fiecare poate veni cu propuneri privind: alegerea scenetei, repartizarea rolurilor, alegerea recitatorului pentru fiecare poezie în parte, transformarea poeziilor în cântece prin găsirea unor melodii adecvate, realizarea decorurilor, a costumelor, alegerea recuzitei. Implicarea elevilor în organizarea serbărilor le va stimula talentul, creativitatea, le va solicita imaginaţia şi inteligenţa, va permite manifestarea personalităţii fiecăruia. 

Atât scenetele, cât şi poeziile au un grad diferenţiat de dificultate, deoarece s-a avut în vedere segmentul de vârstă al cititorilor: 6–15 ani. Temele abordate sunt foarte variate: dragostea şi respectul faţă de părinţi, bunici, învăţători şi profesori, recunoştinţa faţă de cei care ne învaţă carte, credinţa în Dumnezeu, respectarea valorilor morale, iubirea faţă de semeni, iubirea de ţară, răsplata pentru munca temeinic făcută, generozitatea, modestia, cinstea, înţelepciunea, cumpătarea, bucuria jocului şi a vacanţelor şi multe altele. 

Nota bene: Cei care cumpără ediția digitală a acestei cărți vor primi gratuit cântecele aferente cărții. Cântecele sunt compuse și interpretate de Mihaela Stanciu. Trimiteți un mesaj la coresi@coresi.net cu dovada plății pentru exemplarul digital cumpărat și veți primi cântecele Mihaelei Stanciu și negativele acestor cântece.

Read more

About the author

 Vasile Poenaru s-a născut la 22 august 1955, în Miloşeşti, Ialomiţa.

Este scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A publicat şapte volume de versuri, antologia poetică Jungla marină 1969–1999, apărută în 1999 la Editura Coresi, Bucureşti, precum şi mai multe cărţi de povestiri, poezii şi scenete pentru copii.

Este autor de dicţionare şi lucrări didactice.

A alcătuit o antologie din poeziile lui Nichita Stănescu şi a tradus-o în limba engleză în colaborare cu poetul american Tom Carlson; intitulată „Bas-Relief with Heroes“, antologia a apărut în 1988 la Memphis University Press.

A predat limba engleză în cadrul Universităţii din Bucureşti şi la Clubul Copiilor Sector 2, Bucureşti.

Ca editor, coordonează Proiectul eLiteratura şi supervizează programul editurilor ePublishers, eLiteratura, eDidactica, Cartea de Metrou, WWW.CORESI.NET, Online School, Editura Petre Ghelmez ş. a.

Vasile Poenaru a publicat următoarele volume de versuri:

Naşterea mea în poezie, 1969Jungla marină, 1971Muntele, 1975Investigaţii, 1984Ninsori în Bărăgan, 1999Sonete, 1999Cerbul lovit între coarne, 1999Jungla marină 1969–1999, 1999101 poeme. Antologie lirică, 2014, 2015, 2016

Pentru Cartea Serbărilor Şcolare : 70 de poezii şi 15 scenete pentru serbările şcolare la clasele I–VIII, lui Vasile Poenaru i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor, Asociaţia Bucureşti.

Vasile Poenaru locuieşte în Bucureşti cu soţia sa Michiela Poenaru şi fiicele Alexandra, Camelia şi Anamaria.

Read more
5.0
1 total
Loading...

Additional Information

Publisher
Editura Coresi
Read more
Pages
445
Read more
Read more
Best For
Read more
Language
Romanian
Read more
Genres
Juvenile Fiction / Performing Arts / Theater
Read more
Content Protection
This content is DRM protected.
Read more

Reading information

Smartphones and Tablets

Install the Google Play Books app for Android and iPad/iPhone. It syncs automatically with your account and allows you to read online or offline wherever you are.

Laptops and Computers

You can read books purchased on Google Play using your computer's web browser.

eReaders and other devices

To read on e-ink devices like the Sony eReader or Barnes & Noble Nook, you'll need to download a file and transfer it to your device. Please follow the detailed Help center instructions to transfer the files to supported eReaders.
101 POEMS. A Lyrical Anthology

This book is in Romanian. It is an anthology of 101 poems chosen from the author’s seven volumes of poetry.

O INFINITĂ POEMĂ A BĂRĂGANULUI (Vasile Poenaru)

„Tata punea-n taină/ Soarele pe masă,/ Mămăligă caldă din alt veac/ Aşa controla el universul/ Câteodată, înstrunând iubirea./ Ne hrăneam cu raze/ Şi cu lapte cosmic./ Clocoteam de gânduri/ Pe vetrele sonore/ De parcă eram oalele fierbând/ În care el pregătea/ Propriul lui suflet/ Pentru ospăţul timpului ce vine…”
Aşa îşi începe Vasile Poenaru unul dintre poemele antologiei sale publicate în 2015 la eLiteratura, Bucureşti, finalul acestuia fiind revelator pentru lirica robustă şi greu încărcată de semnificaţie a acestui cântăreţ neobosit al necuprinsului Bărăganului (ca spaţiu prin excelenţă arhaic şi existenţial): „Gravităm şi-acum/ În jurul mesei/ Pe orbite tot mai depărtate/ Şi măcar o rază/ Din soarele acela aburind/ Până la inima noastră/ Tot mai străbate.”
Antologia se numeşte 101 poezii, titlul poemului citat fiind Soarele şi tata. Reprezentativă pentru trei decenii de creaţie lirică (începută încă din 1969, când poetul a debutat editorial, şi până în 1999, un an apogeu în care îi apar de trei volume), lucrarea cuprinde titluri selectate din nu mai puţin de şapte volume: Naşterea mea în poezie (1969), Jungla marină (1971), Muntele (1975), Investigaţii (1984), Ninsori în Bărăgan (1999), Sonete (1999), respectiv, Cerbul lovit între coarne (1999). Rezultatul selecţiei este impresionant: avem în faţă o carte unitară în expresie şi idee a unui poet care, parcă impasibil la orientările tentant derutante ale post- şi transmodernismului deceniilor din urmă, ca ambiguitatea, discontinuitatea, nonortodoxismul, perversiunea, descompunerea, ironia sau demistificarea (ca să amintesc doar câteva din trăsăturile pe care i le atribuie Ihab Hassan literaturii postmoderne), refuză tendinţele demolatoare şi livreşti, construindu-şi discursul pe un fundament incontestabil al valorii. Căci dacă postmodernismul se orientează în contra tradiţiei, dar şi a realităţii (existenţiale, spirituale, umane la urma urmei), Vasile Poenaru nu doar că evocă această realitate, ci o transformă într-o certitudine, într-o componentă esenţială a fiinţării noastre, relevându-i astfel dimensiunea mitică şi sfinţind-o prin creaţia sa. […] Într-un text atât de scurt, practic e imposibil de relevat complexitatea ideatică şi expresivă a poemelor din antologia lui Vasile Poenaru. Deopotrivă de egal şi de exigent cu propria sa rostire (în toate volumele sale), pe cât de sobru şi de econom, pe atât de profund şi de inedit în semnificaţie, domnia sa ne oferă o lirică singulară, inconfundabilă, fără urme de artificiozitate şi textualism, o poezie mai degrabă a conceptelor, a lucidităţii existenţiale şi a marilor adevăruri, o poezie fidelă alcătuirii lăuntrice a creatorului ei, dar şi propriei sale raţiuni.

Ladislau Daradici
Citat din cartea Rezervor. Despre alcătuirea poemului : interpretări de poezie română contemporană, eLiteratura, 2016

 

 

 

Vasile Poenaru – „101 poeme”

 

Cernute de exigenţele vârstei sale de-acum din cele şapte volume de versuri proprii publicate de-a lungul a treizeci de ani de efervescenţă lirică (1969-1999), Vasile Poenaru îşi desenează cu precizie cercurile de vârstă ale trunchiului său poetic. Metaforic vorbind, un trunchi de gorun născut-crescut în Bărăgan şi trăgându-şi vigoarea atât din sevele pământului care l-a zămislit, cât şi din universul stelar, pipăit cu fiecare ramură, cu fiecare frunză a sa. Un trunchi de gorun devenit astfel o antenă cosmică, o punte de legătură între cer şi pământ, între teluric şi astral, între zborul de pasăre şi de gând, şi târâşul de şarpe şi de timp măsurat în ciclurile de vegetaţie.

O spune într-un fel poetul însuşi într-un autoportret – „Eu” – de la paisprezece ani (în paranteză fie spus, Vasile Poenaru a intrat de foarte timpuriu pe poarta de aur a Poeziei): „O frunză a tăiat cerul;/ o pală de vânt a murit;/ un pom a supt bogăţiile Universului;/ o apă a despicat pământul.// Acestea sunt din puterea marelui zeu/ numit Transformare./ Numai eu rămân acelaşi mereu/ şi merg pe o dreaptă cărare,/ cu fruntea brăzdată de-un curcubeu”. Altădată simte cum „Rechinii orelor mă purtau spre poezie/ prin mările vorbirii,/ tot timpul lovindu-mă de sunete/ ca de nişte stânci dureroase”. În timp ce, spune cu aceeaşi pură iluminare poetul, „Îmi susură sub tălpi izvoare/ ce curg din ochiul altui soare” şi „Beau vânt.../Adevărul sculptează în mine dovezi”.Simţind apoi cum în „laptele muncii/ (...) supt de prunci odată cu viaţa/ băut în taină seara de îndrăgostiţi/ sorbit de adulţi împreună cu paşii,/ mestecat de bătrâni în unghiul lor de istorie/ (...) bolborosesc toate lucrurile/ şi urlă toate ideile”. Idei împărtăşite „la masa conversaţiei”, unde „muşcăm cu urechile/ din semenii noştri”.

Versuri ca acestea şi multe altele din acest prim cerc de vârstă depăşesc într-adevăr aşteptăriler unui început de drum în care tinerii poeţi caută mai degrabă teme şi imagini domestice, duios evocatoare, din realitatea imediată, trăită sau mimată cu mijloacele la îndemână, după talentul şi înclinaţiile fiecăruia. Vasile Poenaru sare însă cu multă dezinvoltură peste această etapă, simţind în el puterea de a extrage din chiar primele sale creaţii lirice esenţa lucrurilor, înţelesurile adânci, filozofice ale existenţei umane şi universale, abstractizând, abstractizând şi iar abstractizând, uneori până la limita de sus a cunoaşterii.

Salutând într-un „Argument” volumul „Jungla marină” publicat de Vasile Poenaru în 1971, la doar şaisprezece ani, poetul Petre Ghelmez, care are meritul de a fi relevat încă de pe atunci maturitatea artistică a tânărului aspirant la glorie literară, remarca „gravitatea şi fiorul” din versurile acestuia „pe care numai atingerea aripei miraculoase a poeziei le poate da” – aprecieri pe care timpul avea să le confirme întru totul. Recitind astăzi poemele selectate de autor din sumarul acelui volum, pentru antologia de faţă, ne apar şi mai evidente traseele întrezărite anterior, în primele sale producţii lirice.

Într-o poezie din ce în ce mai cosmică, în sensul privirii lumii pământeşti ca un colţ privilegiat din Univers, cuvintele se ciocnesc acum între ele cu o violenţă aparte, degajând, ca-ntr-o fisiune nucleară, nebănuite energii creatoare. Chiar ele, cuvintele,„au forma boabelor de grâu deplin coapte:/ îndelung au supt înţelepciune/ de la pieptul mamei lor, tăcerea.// De aceea sunt grele/ şi ne sparg/ cum zborul sparge pasărea”. Imaginându-şi Bărăganul natal ca pe o mare de holde sau, aşa cum o mărturiseşte însuşi titlul acestui prim volum, ca pe o „junglă marină”, poetul, hrănit cu „laptele cosmic”, numit şi „laptele curat al depărtării”, simte „miros de pâine caldă/ în mustul zăpezii” şi aude, ca pe un semn de recunoaştere a colţului său de lume, „şoptirile duioase/ din grâul cu miresme de greieri azurii”. În acest univers, în care „Copaci în zbor sunt oamenii, imenşii,/ cuplaţi într-o sete cosmică şi grea”, morţii sunt la fel de vii ca şi viii, într-o comuniune veşnică, la fel ca-ntr-un basm de demult sau ca-ntr-o legendă cu Zamolxe, tutelarul („Mă înclin în faţa ta, Zamolxe,/ îţi sărut smerit tălpile albe./ Am străbătut până la tine/ timpul şi spaţiul (...)/ Am nechezat în cal de bucurie/ şi calu-n mine-a plâns de dor”.)  În acest tărâm al universului său poetic, oamenii renasc mereu, ca şi seminţele aruncate în brazdă: „Când am încolţit din nou şi verde-mi trupul/ fluiera/ şal vântului/ am îngenuncheat, m-am închinat şi-am sărutat/ chipul/ bunicului mort”. Totul este spus cu atâta înţelegere şi candoare, încât cei duşi întru Domnul par a se încadra în ordinea firească a lumii: „Ară păsările câmpia de aer/ şi seamănă morţii./ Morţii încolţesc, morţii/ cresc vertiginos şi înfloresc,/ stele deasupra/ geografiei vieţii”. Şi totuşi, nimic macabru în acest fel de a vedea lucrurile, ci mai degrabă un refuz al ideii de dispariţie a ceea ce a fost odată viu şi, în acelaşi timp, un mod al tânărului poet de a-şi marca propriul teritoriu.

Ciclurile ulterioare („Muntele”, „Investigaţii”, „Sonete”, „Ninsori în Bărăgan”, „Cerbul lovit între coarne”) sunt tot atâtea trepte în evoluţia poetului care, până la un anumit moment, parcă ar vrea să exploreze în felul său propriu limitele absurdului, ale oniricului, ale cuvintelor care-şi caută disperate un rost şi un înţeles. Este aici un joc al inteligenţei pure, un anumit mod de a-l provoca pe cititor, invitat să descopere singur perlele sau diamantele risipite din loc în loc şi sclipind ca nişte fulgere orbitoare în nopţile fără lună. Aşa se întâmplă, de pildă, în primul ciclu de sonete, din „Muntele” (1975), în care anumite versuri migrează dintr-un poem în altul, unde găsim strofe ca acestea, greu de penetrat: „Pe mirişti necuprinse un dor de cer curat/ Ninsorilor de sânge mă frânge – vremii spadă,/ Şi-n noaptea ciocârliei – amiază cum mă zbat,/ Mă arde-n gândul ierbii cămaşa de zăpadă”. Şi totuşi, aşa cum spuneam, în acest întuneric ce pare uneori de nepătruns, versurile luminoase te strigă de peste tot: „Suntem aici! Căutaţi-ne!” Şi ochiul iubitorului de poezie le găseşte cu încântare: „Cu greu infern de iarbă mă arde poezia”, „Mătasa aşteptării îmi troieneşte drumul”, „Din fagurii câmpiei ies caii de lumină”, „Şi mă alungă timpul din fiecare casă”, „Din ugerul câmpiei beau ochii mei amiază”etc.

Sonetele de peste douăzeci de ani (1999) sunt însă de-o puritate şi-o frumuseţe shakespeareiană: „Bucătăria ta s-a aurit/ Când gândul meu s-a aşezat pe masă/ Ca o găină rumeră şi grasă/ Pe care cu nesaţ o ai gătit./ Paharu-n mâini aproape-a glăsuit/ Cu-o bucurie repede şi deasă/ Un sine de cristal cercând să iasă/ Din cântul ca un  ou împodobit.// Un cer ascuns în zid păzeşte cina;/ Din bezna vorbei soarbe limpezi sori/ Să-mpresure banalul şi să zboare./ Şi n-ai să uiţi: o clipă eşti vecina/ Lui Dumnezeu, ascuns adeseori/ între broboane sfinte, de sudoare”.

În sfârşit, cu „Ninsori în Bărăgan” şi „Cerbul lovit între coarne”, Vasile Poenaru se întoarce, cu deplina sa maturitate biologică şi creatoare, la reperele simple ale existenţei, la amintirile de neşters ale copilăriei, la „Bărăganul (său) primordial/ (...) Ţărm nesfârşit, circular,/ Pe care îl lovesc neîncetat/ Invizibile, veşnice valuri”, la cerul văzut „Printre picioarele cailor/ Îndemnaţi la păscut”, la cumpăna fântânii care „Se înfige cu un gest solemn/ În soare”, la bunicul care „Mirosea a pământ şi a război mondial”, la pepenele verde căruia îi „numeri seminţele/ negre ascunse în/ zâmbetele roşii/  ale feliilor”, la „Bobul de fasole (care) scoate-ncet/ Un semn de întrebare către lume”, la „Crivăţul (care) sparge bucăţi mari de timp/ Ca un ocnaş scurmând în muntele de sare”, la „Tată(l) drag/ Tras pe roata istoriei” care „pune-n taină/ Soarele pe masă,/ Mămăliga caldă din alt veac”, la „mama, cu vorbele ei moi, înmiresmate” care„te trimite să apleci/ cumpăna fântânii şi să scoţi/ Apa – timp strecurat în pământ”, la Carul Mare, „plin de fân stelar” şi aflat „La o şoaptă depărtare”, aşa încât „boii noştri singuri s-au înjugat la el”, la „Gândurile tale (ce) cad peste brazde/ Însămânţându-le cu veşnicia”.

Vasile Poenaru este un poet cu un univers şi un timbru aparte vibrat de aerul tare al unui spaţiu fără hotar, o voce autentică şi distinctă în lirica românească dintre cele două milenii.

Ştefan Dimitriu

 

 

©2018 GoogleSite Terms of ServicePrivacyDevelopersArtistsAbout Google|Location: United StatesLanguage: English (United States)
By purchasing this item, you are transacting with Google Payments and agreeing to the Google Payments Terms of Service and Privacy Notice.