Scriitorul şi dramaturgul Ştefan Dumitrescu este născut la jumătatea secolului XX, la 24 aprilie 1950, în comuna Valea Mare, în sudul judeţului Vâlcea. Urmează şcoala generală, apoi liceul. Din clasa a III-a scrie poezii, la început în stilul lui George Coşbuc.
Urmează Facultatea de Filozofie din Bucureşti, între anii 1969–1973.
• Debutează ca poet sub pseudonim în revista Ramuri, la 17 ani, în anul 1967, pe când era elev de liceu, încurajat de poetul Miron Radu Paraschivescu, care-i spunea într-o scrisoare caldă, de încurajare: „Dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe.”
• La 1 ianuarie 1970, Ana Blandiana îl publică (un alt debut) în revista Contemporanul, prezentându-l elogios la rubrica „Lira de aur.”
• 1970, 1973 publică în revistele Amfiteatrul, Luceafărul, România literară, Contemporanul, revista Argeş, are momente poetice la Radio Bucureşti. În revista Contemporanul debutează ca istoric şi critic literar cu cronici, recenzii şi pastile literare.
• În numărul 12 al revistei Amfiteatru, din anul 1971, Ana Blandiana îl prezintă pe Ştefan Dumitrescu drept un viitor mare scriitor.
În primăvara anului 1973, la prima şedinţă a Cenaclului Flacăra, poetul Ştefan Dumitrescu citeşte un volum întreg de poezie intitulat „Nicolae Labiş – portret cosmogonic
După ce a ajuns Profesor de Psihologie şi Pedagogie la Liceul Pedagogic din Tulcea, a continuat să colaboreze la revistele de cultură ale timpului, România Literară, Luceafărul, Contemporanul, Argeş, Revista Literară Radio, la ziarele Scânteia Tineretului, România Liberă, la Agerpres etc. A înfiinţat şi a condus cenacluri literare, asemănătoare Cenaclului Flacăra, şi a editat reviste şi ziare în care i-a publicat pe elevi, pe tineri, fiind un descoperitor de talente.
A publicat zeci de cărţi – volume de versuri, romane, piese de teatru, eseuri.
Este unul dintre puţinii scriitori români propuşi la Premiul Nobel.