About this ebook
Sintagma biblică „Lasă zilei răutatea ei” presupune un factor exterior vorbitorului, ca şi cum ar exista Cineva care hotărăşte răul şi binele dincolo de voinţa noastră. Traducerea, aparţinând lui Petre Pandrea, Lasă zilei scârba ei, implică un punct de vedere personal, un subiect care judecă el însuşi binele şi răul, le tratează detaşat şi se delimitează de ele. Ambiguitatea cuvântului biblic original permite dubla traducere.
Romanul lui Ştefan Dimitriu, Lasă zilei scârba ei, adoptă perspectiva narativă subiectivă asupra istoriei. Cunoscut din romanele anterioare, mai ales din Tinereţea lui Bogdan Irava (1987) şi din Turnul Nebunilor (1993), drept unul dintre cei mai necruţători naratori în stilul unui realism fără ţărmuri, şi poate tocmai de aceea ocolit cu grijă de o anumită parte a presei, fostul realizator al singurei emisiuni dure de televiziune, Reflector, de pe vremea când televiziunea nu aducea decât omagii, îşi propune în ultima sa scriere nici mai mult nici mai puţin decât să răspundă câtorva foarte vechi întrebări: Cum poate fi cunoscut adevărul în istorie? Cum poate fi comunicat adevărul cunoscut? Care sunt consecinţele pentru cel care comunică adevărul? Voi începe cu răspunsul la ultima întrebare: cel care dezvăluie adevărurile incomode pentru puternicii zilei, ai zilei de azi – romanul fiind într-una din laturile sale de o strictă actualitate – trebuie să aibă posibilitatea de a se refugia la timp în America, pentru că altfel viaţa îi este ameninţată. Şi să aibă, bineînţeles, destui bani pentru a trăi acolo. Cum naraţiunea este cu happy end, ziaristul Pompilian Covaliu, principalul protagonist, are şi unde şi cu ce să fugă din ţară.
Istoria umanizată, istoria ca experienţă directă, tensionată şi fără certitudinea viitorului, este povestită la persoana întâi, singura persoană acceptabilă astăzi pentru evenimentele din ultimul secol. Naratorii sunt doi: unul are chiar o sută de ani, este evreu şi a trăit toate marile încercări ale veacului – Solomon (numele înţeleptului rege biblic) Fridman (pentru că îşi apără o libertate din ce în ce mai greu de asumat), zis Guţă (conform obiceiului evreiesc de a-şi lua ca supranume un diminutiv autohton familiar în locul solemnului nume biblic); celălalt este prietenul lui, ziaristul Pompilian, zis Pompidou (nume şi creier de preşedinte francez) Covaliu (? poate pentru a avea desinenţa iu) şi are în anul 2008 cam 65-70 de ani. El este cel care înregistrează şi notează amintirile celuilalt. Sunt două voci distincte, fiecare cu personalitatea ei: înţelept ironică, hâtru sentimentală, gravă fără nimic patetic, a celui de o sută de ani, care poate privi detaşat şi lumea şi pe sine; directă, fără comentarii inutile, relatând fapte, a celuilalt, care este un luptător, de cele mai multe ori lucid, pentru adevărurile de care este convins şi pe care le expune în ziarul înfiinţat şi condus de el, Funia spânzuratului. Nu am menţionat întâmplător vârstele protagoniştilor. Aceştia, oameni care îşi trăiesc a treia tinereţe, împărtăşesc mentalitatea vremii lor – au un sistem de valori etice şi sentimentale specific timpurilor apuse: cred în prietenie, în solidaritate umană, în dragoste, în puterea de sacrificiu, în devotament, în consecvenţa faţă de idealuri, în puterea de comunicare a cuvântului, altfel spus au un aer de rătăciţi în brava lume nouă. În final, unul moare, altul fuge din ţară, şi romanul, ca tehnică, aparţine vremurilor duse: e masiv (670 de pagini format mare = circa 1000 de pagini format obişnuit), e bine construit, prin încrucişarea vocilor narative, are caractere puternice şi scene foarte vii, halucinante sau groteşti, după caz, are un conflict bine susţinut în plan istoric şi în plan individual, într-un cuvânt, cititorul simte mâna sigură a unui scriitor care are într-adevăr ceva de comunicat despre lume, nu numai despre ego-ul său în suferinţă. Roman realist, hiper-realist modern, pentru o lume care refuză răsturnarea canonului moral şi relativismul valoric postmodern. Şi un roman care se citeşte cu o curiozitate niciodată obosită, într-o stare de concentrare şi de emoţie specială, cu implicare. Exemplu elocvent de lectură participativă (ceea ce ne face să înţelegem motivul pentru care editura Vremea a riscat, publicându-l).
Ştefan Dimitriu încrucişează două linii narative dramatice: istoria evreilor, din perioada interbelică până în 2008, anul scrierii romanului (care devine aproape o relatare în timp real), spusă din perspectiva unui participant lucid, cultivat, bine situat, un avocat căsătorit cu o actriţă româncă foarte cunoscută, care trăieşte şi rebeliunea legionară, şi pogromul de la Iaşi (scena în care, împreună cu un copil, îşi caută amândoi părinţii, pe care copilul îi va identifica într-un maldăr de cadavre, este antologică), şi deportarea în Transnistria, şi arestarea de după instaurarea dictaturii proletariatului (anchetatorul, evreu şi el, e de un cinism şi de o cruzime fără margini) – pentru trecutul păstrat viu în memoria prezentului, şi istoria imediată, dominată de abolirea oricărei reacţii morale, istoria în care cel mai ipocrit, cel mai venal, cel mai corupt este şi cel mai înzestrat pentru acapararea şi păstrarea puterii. În timpul Holocaustului, când istoria colectivă îşi pierduse parcă orice trăsătură umană, omul, ca persoană individuală, îşi mai putea păstra şi sentimentele şi valorile şi găsea puterea de a supravieţui, salvându-le şi salvându-se. În contrast absolut, în capitalismul sălbatic toate valorile se prăbuşesc, iar lupta pentru supravieţuire devine din lupta cu răul, lupta în numele răului. Această a doua linie narativă este probabil cel mai dur pamflet împotriva degradării morale întrupată de cei mai iluştri şi de cei mai sus-puşi contemporani ai noştri. Deşi autorul, cu experienţă, refuză identificarea personajelor cu persoane reale, acestea sunt uşor de recunoscut, abia mascate de nume sugestive, şi se înfăţişează în situaţii atât de groteşti, încât romanul devine cel mai periculos document denunţând adevărata structură morală a moraliştilor naţiei. De la curvele ipocrite, mamă şi mătuşă ale senatorului Bonda, care fură cu cinism un valoros imobil de patrimoniu, la cuplul de intelectuali Răsuceanu-Chelbaşu, a căror lăcomie fără margini nu e egalată decât de nesimţirea lor absolută, până la întunecatele afaceri ale lui Urâtu – stăpânul justiţiei, totul se află spus mai liber şi mai coerent într-o scriere literară decât poate fi spus într-un articol de ziar sau într-o emisiune de televiziune, de tipul Reflector.
Cum cartea e scrisă excelent şi va rămâne cu siguranţă şi după ce persoanele reale vor dispărea, e de aşteptat ca persoanele vizate să reacţioneze, având la dispoziţie şi puterea vizibilă, şi pe cea invizibilă. Arta şi viaţa interferează atât de puternic în această autoficţiune, încât autorul cred că se află în primejdie reală. Iar generaţiile viitoare vor folosi cu siguranţă textul acesta, ca şi celelalte scrieri ale lui Ştefan Dimitriu, drept sursă documentară. Biografiile contemporane ale lui Petru Dumitriu ori Pumnul şi palma de Dumitru Popescu, şi ele scrieri cu cheie cu mare potenţial documentar, sunt mult mai palide sub aspect artistic, şi au fost scrise fie după consumarea evenimentelor, fie din afara lor, fără mare risc. Ştefan Dimitriu scrie din miezul faptelor, angajat în evenimente, adresându-se unui public de la care aşteaptă o reacţie. Romanele cu cheie amintite vor fi citite probabil de istorici, pe când romanul lui Ştefan Dimitriu are mari şanse de a fi citit chiar de publicul contemporan care nu şi-a pierdut deprinderea lecturii. Aceasta, desigur, într-o istorie, ca şi romanul, cu happy end. Dar, mai înainte de asta, cu două planuri distincte: pe de o parte, coşmarul Holocaustului, pe de alta grotescul absurd al istoriei celei mai recente. Amândouă stând sub semnul aceluiaşi crunt adevăr: „The time is (really) out of joint”. Totul proiectat pe fundalul istoriei satului global, concentrată în excelentul colaj de ştiri dintre capitole, intitulat Pulsul planetei, amalgam de ciudăţenii şi de absurdităţi, în care derizoriul ameţitor copleşeşte esenţialul, refugiat modest printre orori.
Ştefan Dimitriu este un foarte bun constructor de naraţiuni nesupuse revizuirii postmoderne. Conflictul, în scenele izolate, ca şi în ansamblu, îl ţine pe cititor captiv, iar personajul trăieşte evocat prin câteva replici şi gesturi bine plasate. Aici stă forţa şi primejdia pamfletului politic. Personajele oferă o imagine mai puternică decât persoanele avute în vedere, şi aceea e cea care va rămâne. Cu un talent cu totul special în evidenţierea ipocriziei, necinstei, cruzimii, lăcomiei, grosolăniei şmechere şi cupide (neuitate sunt figurile scriitorilor Dinu Mircescu ori Tinu Zăraru, ale ziariştilor Gioni Cristocea, Caloian Tache Penescu ori Sextil Pupezeanu, ale noilor îmbogăţiţi Dorin Oliviu Sântu sau Liviu Năpastă), hoţiei, laşităţii, abuzului impertinent şi criminal de putere, autorul cade însă uneori, poate din nevoia de compensaţie care face existenţa suportabilă, în „păcatul” idealizării: iubita sa Estera prea e fără cusur, în vreme ce până şi Guţă este umanizat prin pasiunea jocurilor de noroc şi a iubirii unice întruchipate în exemplare ale adoraţiei sale din ce în ce mai tinere.
Autorul este un vizual: ochiul său ştie să descopere esenţialul şi să-l pună în evidenţă printr-o caracteristică semnificativă. Lecţia camerei de filmat e perfect transpusă în lumea cuvântului.
Închei citând dintr-un recenzent contemporan: „Vreau să fiu obiectiv, aşa că trebuie să spun: e excepţional.”
Viaţa Românească, 11–12, 2009, pag. 179–182
About the author
Ştefan Dimitriu, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani din România, s-a născut la 21 mai 1938, în Ibăneşti, Vaslui.
Debutează cu versuri, în 1957. Dar adevărata consacrare va veni odată cu debutul în proză („Drumuri ca-n palmă”, proză scurrtă, Editura Eminescu 1971).
Urmează romanele sale de succes („Trapez”, 1972, „Tinereţea lui Bogdan Irava”, 1987, „Turnul nebunilor”, 1993, „Lasă zilei scârba ei”, 2009).
Între timp, publică şi alte volume: teatru („Steaua păguboşilor”), eseuri, evocări („Dealuri la Prut”), reportaj („Ţara lui Skanderbeg”), jurnal („Pace ţie, cititorule”) etc. Traduce masiv din Evgheni Evtuşenko (volumele de versuri „Mierea târzie” şi „Porumbelul din Santiago şi alte poeme”, romanul „Să nu mori înainte de moarte”).
În 1910, Clubul de Proză al Uniunii Scriitorilor îi acordă Premiul de excelenţă pentru romanul „Lasă zilei scârba ei”. De la absolvirea facultăţii şi până la retragerea din activitate (1967-2007), a lucrat la Radio-Televiziunea Română.
Documentarul său „Exerciţii de libertate”, consacrat Revoluţiei Române, a fost distins cu Premiul Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Televiziune FIAT/IFTA (Londra, 2001) şi Nimfa de argint (Monte Carlo, 2002).
Profesorul Romul Munteanu, marele critic literar, scrie: „Poate părea paradoxal, dar romanele cele mai originale, mai profunde şi mai rezistente în timp ale generaţiei Augustin Buzura au fost scrise de Ştefan Dimitriu.”
La eLiteratura i-au apărut următoarele cărţi:
Pace ţie, cititorule! (jurnal, 2014)
Lasă zilei scârba ei (roman; ediţie în două volume, 2015)
Tibidam Tibidum. Jurnal vesel de călătorie (jurnal, 2015)
Mandarinul valah Petre Pandrea (eseu critic, 2016)
Cuvântul ca un fruct oprit (poezii, 2016)
Trapez (roman, 2017)
Întrebările Sfinxului. Tinereţea lui Bogdan Irava (roman, 2017)
Turnul nebunilor (roman, 2017)
Aiurea-n tramvai (scenarii de film, 2017)
Provocările timpului (cronici, interviuri, opinii, 2017)
Anacronice (versuri, 2017)
Și cățeii scriu versuri, (poezii despre căței, 2018)
Porumbelul din Santiago și alte poeme. Evgheni Evtușenko pe limba lui Ștefan Dimitriu (traducere, 2018)
Strada Poștei, numărul fără întoarcere (roman, 2018)
